Sinapsa - prezentare

Sinapsa este o revista de cultura care isi propune sa ofere informatii relevante din diverse domenii si sa stabileasca sinapse intr-o intelegere crestina. Participa personalitati din diverse domenii, din tara si strainatate, subiectele acoperind problematici dintre cele mai diverse teologice, filosofice, stiintifice si artistice. Este un camp de aducere la cunostinta si actualizare, dezbatere si confruntare, relationare si marturisire.

Am ales drept emblematice pentru revista Sinapsa doua texte ale unor renumiti parinti romani: Parintele Dumitru Staniloae si Parintele Ghelasie Gheorghe.


I.

Proxima metodă de lucru[1]

de Pr. Dumitru Stăniloae

Acum după ce am văzut realizat cadrul în care va avea să se desfăşoare acţiunea religioasă printre intelectuali, nu mai putem întârzia cu reflexiuni asupra însemnătăţii acestui cadru şi a momentului în care s-a constituit, ci trebuie să purcedem de urgenţă la lucrul propriu-zis: la umplerea acestui cadru cu viaţa pentru care a fost destinat. Căci înainte de-a fi împlinit acest mare, acest covârşitor deziderat, nu putem aştepta ca F. O. R. (Forumul Ortodox Român, n.n.) să aibă o prea mare influenţă în viaţa socială privată şi publică.
Ceea ce s-a făcut la Cluj, nu a fost decât chemarea la apostolat a intelectualilor noştri, care au întâi lipsă de pregătire serioasă până a putea fi trimişi la propovăduire. Să-i facă să susţină în viaţa politică şi socială anumite principii numai pentru că li s-ar comanda dintr-un centru de undeva, unde s-ar şti ce e creştinesc şi ce nu, să-i faci să se solidariseze în atâtea cazuri în jurul vreunei chestiuni numai pentru că aşa se cade unor membri dintr-o societate, ar însemna să rişti a nu realiza nimic, pentru că omul nu poate fi mişcat ca un obiect din afară, ci se mişcă dinăuntru când găseşte de bine s-o facă.
Ceea ce se cere acum, este transformarea interioară a intelectualilor ortodocşi, pregătirea unei conştiinţe religioase şi-a unei mentalităţi creştine, sensibilizarea unor resorturi sufleteşti cari de prea multă neîntrebuinţare au intrat în ruginire. În acţiunea ce ne stă înainte, metoda cea mai bună va fi deci aceea care poate străbate mai adânc în straturile sufleteşti, de e posibil chiar până la punctul de suport, nedeterminabil dar determinant al întregei gândiri, simţiri şi voiri a omului.
N-ajunge se înţelege, o simplă acţiune de iluminare teoretică asupra învăţăturii creştine, fie ea făcută cât de savant şi în formele cele mai pretenţioase ale gândirii filosofice moderne, precum n-ajunge nici o bălăcire sentimentală în clişee de fraze arhiuzate, în predici superficiale strigate cu mai mult sau mai puţin patos fals.
Ceea ce se cere e o anumită luciditate, înfrigurată de convingere, lămurind credinţa creştină nu după tipare externe, ci din evidenţele lăuntrice propriului suflet. Numai acest fel de lămurire vine din adânc şi trece în adâncul auzitorilor ca un arc de flăcări; numai acest fel de propovăduire nu e simplă instrucţie ineficace, ci fluid duhovnicesc ce curge arzînd şi înfiorând în adâncurile sufletelor. Numai acest fel de comunicare dă auzitorului nu ştiu ce sentiment sigur că i se vorbeşte serios de lucruri grave de viaţă şi de moarte şi că în vorbitor îşi trăieşte procesul încordată tensiune după cea mai completă armonie a vieţii cu gândul şi cu cuvântul.
Să vorbim serios: nu cred că F. O. R. ar putea să umple cu viaţă religioasă îmbelşugată, dacă nu vom avea adevăraţi apostoli printre noi, în stare să trezească din somn greu, din somn de moarte, sufletele intelectualilor noştri; adevăraţi apostoli care să se prezinte ca modele de consecvenţă de la ceea ce spun la ceea ce fac.
Altfel, vom fixa şi prin F. O. R., pe ecranul curgător al timpului, o seamă de mici întâmplări birocratice, de festivaluri mai mult sau mai puţin străbătute de sinceritate, de nume de-ale membrilor din diverse comitete şi comiţii; o seamă de lucruri exterioare. Iar în suflete ni se va brăzda, adânc, încă o dâră de amărăciune şi de dezolare.
La lucru serios şi de lungă durată deci!
Dr. D. Stăniloae

[1] în TR, 1933, nr. 28-29, p. 1-2.

II.

Epistola către Sibieni2
Trăirea isihastă

de Ierom. Ghelasie Gheorghe

Existenţa în sine este Comuniune-Comunicare-Dialog, este treime – Familie. Şi aceasta este aşa de adânc întipărită, încât chiar şi creaţia în cele mai decăzute forme are nostalgia şi tinderea ei către reîntoarcerea la origini şi esenţă.
Noi am pierdut starea de adevărată creaţie, aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu. După căderea din Rai, Creaţia intră într-un proces de autodistrugere-falsificare. Şi aşa Creaţia are două „chipuri” pe care tot încercăm să le raportăm unul la altul. Chipul de Rai s-a uitat, iar chipul decăzut-falsificat a devenit aşa de obişnuit încât chiar ne este „simpatic” şi refuzul nostru de a-l întoarce la chipul originar este mai mult decât îndărătnicie, este de-a dreptul patimă şi păcat, un adevărat desfrâu spiritual ce uneori ajunge până la Extremismul demonic. Chipul Creaţiei căzute a devenit chipul real al nostru şi tot încercăm să-l înfrumuseţăm cu trăsăturile chipului Ancestral, să-i potolim astfel nostalgiile originii. Dar cu toată idolatrizarea chipului căzut, el singur îşi demască falsitatea, până la surâsul îngheţat şi înspăimântător al morţii, până la privirea sticloasă, pierdută în gol, până la otrava râsului dement de mimică idioată şi posedată a Sinucigaşului.
A devenit un adevărat eroism suportarea acestui fals chip, luat drept cel adevărat. A devenit o beţie de autosadism mergerea semiconştientă la moarte.
Mai curând sau mai târziu, toţi refuzăm însă spasmele înfricoşătoarei agonii. Dar neputinţa ne dă un plus de tragism. Vremurile noastre aspiră mai mult ca oricând la reîntoarcerea la origini. Aşa se observă, o nostalgie după chipul cel adevărat, să redevenim ce am fost înainte de căderea din Rai. Chipul primordial în care să ne oglindim, să ne redescoperim.
Filosofia şi ştiinţa fără religie este seacă, fără viaţă. Religia la fel, fără cele două este fără mişcare.
Realitatea în sine este viaţă şi mişcare. Ruperea celor două este mutilare şi falsificare de realitate. Aşa, în vremurile noastre mai mult ca oricând, este o demnitate pentru filosofie şi ştiinţă, să fie şi religioasă.
Aşa, suntem în adevăratul context al vremii, dacă ne unim în idealul comun al redescoperirii Chipului de Rai, ce este esenţa şi sensul trăirii isihaste, căzând în genunchi în faţa Tatălui-Dumnezeu. Iată rugăciunea!
Creaţia căzută are o astfel de rugăciune!
Aşa Rugăciunea este „tot complexul Existenţei”.
Isihasmul este această rugăciune integrală.
Isihasmul nu este doar o simplă tehnică de rugăciune. S-a încercat o individualizare a Rugăciunii ca ceva de la Sine, care să producă totul, fără să mai fie nevoie de ceva.
Rugăciunea isihastă, dacă este înţeleasă în specificul ei pur, are acest miracol-taină. Rugăciunea nu este doar o poziţie-tehnică- repetare-ridicare a minţii spre Cer.
Rugăciunea este o atitudine generală a Existenţei, o anumită atitudine, din care apoi decurge totul, de4 la legătura cu cele sfinte până la Transfigurare (extaz-iluminare).
Aceasta ni se pare nouă greu de înţeles. „Secretul” care se tot caută este tocmai acesta: „taina atitudinii integrale”. Isihasmul este „Rugăciunea integrală creştină”. Esenţa Creştinismului este realitatea integrală, trup şi suflet, Creaţie-Creator, creaţia în toată creaţia, unitate în suflet şi unitate în corp, unitate în toate formele de creaţie. Aceasta este „taina Isihiei” – Unitate între minte-inimă şi acţiune; unitate între voinţă-simţire şi gândire, unitate între Conştiinţă-Fiinţă-Sine; unitate între Dumnezeu şi Creaţie, împărtăşire integrală.
Să fie totul una precum Tatăl şi Fiul una sunt. De am defini Isihasmul doar într-un cuvânt, am zice: Împărtăşire.
Aceasta spune totul. Rugăciunea era în Rai chip de împărtăşanie. Noi cei căzuţi facem în rugăciune o revenire la împărăţie.

Părintele Ghelasie
2 Scrisoare adresată organizatorilor Universităţii de Vară Sibiu, care în 1990 se afla la cea de-a V-a ediţie.